Friday, January 11, 2008

Parafrazare

Mi-a surprins gandurile cand imi savuram cafeaua (cu gust de detergent *%$#%@*! Iar nu ai clatit canile, Teo?) intr-o dupa-amiaza racoroasa. Patura groasa ce ma gazduia ca-ntrun cocon si balansul lin al hamacului ma faceau sa-mi privesc interiorul pleoapei intr-o somnolenta bizara. Uitasem de nebunii din cabana ce-mi pazea ceafa. Eliminasem orice sunet uman si mi-am lasat urechea prada muzicalitatii raului. Am ridicat privirea din carte ca sa ma trezesc dar uitandu-ma spre varful degetelor de la picoare ce stateau zgribulite fara protectia calda a paturii am ramas cu privirea atintita spre raul ce parea a curge pe sub mine. Am dat pagina din automatism si am revenit la o noua poveste, cea a "Diavolului de hartie" in care autorul alesese sa uite de el si sa ma tulbure, nu cu experienta lui de viata ci cu doi eroi noi (surprinzator, unul nu era el iar celalalt o femeie ce l-a marcat candva).
Victor si Ingrid.
Ea, o adolescenta, candva eleva a claselor primare, cu rochita alba, prinzatoare de par din satin albastru destramat si sandalute bleu-prafuite peste catarama carora cadea lenes dantela de la sosetele cu model cu purcelusi.
El, Victor.Candva copil.
Mi s-a parut o poveste de genul celor pe care ni le-ar spune parintii, cu o iubire curata, inceputa inconstient inca din copilarie, asa cum era pe "vremea lor". Zambesc spre inocenta textului si-mi continui lecturarea;
...si cel mai frumos gand se transforma intr-un morbid semn de intrebare la fiecare cuvant in plus citit. Cum se putea ca el, Victor din carte, sa fie un el pe care eu, aparent Ingrid, sa-l recunosc in randurile unui strain?
Momente de respiro, pasaje ce nu corespundeau realitatii mele. Un gand fugitiv ca ma inselasem, doar ca impresia sa revina din ce in ce mai agresiva, mai agasanta, ca o bataie continua de ceas in noptile de insomnie. M-am recunoscut in tanara Ingrid si pe el, mai mult ca oricand, in tanarul Victor. Asteptam ca mintea mea sa parcurga randurile spre sfarsit sperand sa fie un happy-end, un viitor reusit pentru cele doua personaje, deci si pentru noi. Dar finalul mult asteptat l-a lasat pe Victor intr-o tristete triumfatoare si pe (candva mandra) biata Ingrid in colosala decadere ce si-a lucrat-o, inconstient, singura.
Sa ne fie oare asta menirea, Victor? Sa-mi platesc greselile atat de amar? Ai lasa-o tu pe "biata" ta Ingrid singura, ai fugi tu de ea, Victor? Spune-mi numele...sopteste-l acum sa stiu ca nu ma vei parasi...Hai spune: "Ingrid..."


" Ajuns acasă, băiatul stătu multă vreme la fereastră.
O lumină galbenă se-ntindea în toată curtea interioară.
„Ingrid", spuse, cu fruntea sprijinită de geam..."
(C.M.)

Ganduri nocturne

Trotuarul asudă de singurătate. Mă închin vouă, stele ce ştiţi a nu ne râvni şi ne priviţi pline de voi pe noi ce înnebunim a vă ajunge. Posesia e ceva perpetuu. Avem tot ce nevoia ne-a creat dar vrem tăcut tot Universul. Gândul mi se pierde într-un pas stângaci pe trotuarul rece. Frunze cad şi ţipă surd a moarte. Iar am murit doar pentru a mă trezi. Sunetul funebru al oraşului putrezeşte şi ultima speranţă. Vreau...vreau să pot...să pot ierta...să pot să cred...să pot să mă recunosc...un zâmbet tâmp aruncat spre o ultimă rază de lumină înainte de înserare. Întuneric...împrejur şi în mine...
...când scap de cotidian mă arunc în bezna oraşului însoţită doar de proprii-mi paşi pe asfaltul plouat, respir adânc din ceaţa groasă şi mă mir că acum, nu numai că au gust, dar culorile sunt şi respirabile şi las roşeaţa întunecată să-mi acopere plămânii ca apoi să redau naturii ceaţa-mi interioară în valuri nervoase de fum şi ars. Şi Rhona mă urmăreşte sau mi-am ales eu calea în drumul ei căci am impresia că stăm şi mergem împreună pe blocuri, peste copaci şi-n văzduh... Ţipătul surd al fabricilor transformă vocile îndepărtate în note funebre de plângere a morţii venite, ca şi atunci, şi acum. Şi cine stie când iar voi fugi de mine şi iar îmi voi scrie să-mi amintesc că e toamnă şi că a mai fost...
...mă înec, mă zbat să scap dar aerul tomnatic mă ameţeşte şi mă domină. În beţia-mi găsesc scăpare să ating pământul şi să-i respir râncezeala. Dar eu nu pot săruta mortul, căci totul acum e sterp si întreg oraşul e un cimitir absurd cu văduve salcii cu spini de durere şi pături întregi de cadavre ale copiilor soarelui. Asfaltul e dur şi mort de cand se ştie. Martor al masacrului se pierde în alei impersonale ce nu-mi spun nimic şi cărora nu le pot vorbi. Se joacă lumina cu umbra-mi de-a muţii, de-a surzii şi de-a orbii. Le stric jocul paralizând în faţa statuii ce mă priveşte rece şi infricoşătoare, gata să-mi ia sufletul pentru a putea fi ea om. Ghinion de piatră. Mă aplec in faţa ta! Tu vezi atâta moarte şi nu poţi spune nimic. Dar păstrezi tăcut urme ale vieţii ce va veni. Dar nu şi pentru tine...
E toamnă şi mi-e frig şi iar sunt singură pe stradă...

" O, nu-mi jura pe luna, caci schimbatoarea luna
isi schimba fata in fiecare luna.
"

(W. S.)

Mirko

Atât am mai rămas,
o bătaie de inimă,
de ceas fără glas
La o fereastră de lumină
Pe un zid bizar
Al sufletului tău amar...

" Zi-mi, Corina, ce culoare are asteptarea? "

Copilarii

Trec pe langa acelasi zid de cand am inceput sa merg. In zid este o gaura cat sa-ti incapa capul si toti care trec privesc prin gaura. Dincolo sta un copil tinand in mana un carton pe care scrie ca ne-am nascut prea devreme. Cand am indraznit sa-l intreb de ce el nu creste ca noi mi-a raspuns cu un glas stins ca sunt prea batrana sa-i inteleg copilaria. Apoi a inceput sa rada de sufletul meu pierdut in ani si sa cante indescifrabil. El a ras si a cantat. Eu am plecat.
In fiecare zi trec pe langa un zid a carui gaura, ce era candva, sta acoperita cu un carton pe care scrie "M-am nascut prea tarziu" cu litere pictate ca de un copil. Daca privesti dincolo de carton vezi lesul descompus al celui ce tinea cartonul. Oamenii trec fericiti nestiind... Pe partea cealalta stau eu zambind...cu tineretea copilului manjindu-mi palmele...

" Copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile. "
(M.P.)

Zâmbetul l-am pierdut căutându-te...


Nu căuta un om fericit căci nu-l vei găsi iar oglinzile acolo nu reflectă decât tristeţea. Aşa am pornit să mi-l caut sperând sa-mi mai fie o eternitate. Trecerea nu a fost simplă şi a trebuit să-mi las zâmbetul la intrare ca taxă spre veşnicie. Aerul e dens şi plămânii se umplu de ceaţă amăruie tăindu-mi respiraţia. Dar pot să merg în continuare refuzând auzului să mai perceapă durerea din ţipetele surde de pretutindeni. Închid şi ochii caci imaginile se perindă prin viaţa-mi nesemnificativă aici. De ce să-mi bată inima un sunet ce-mi străbate venele? Be still my heart I say…şi mă prăbuşesc în mintea-mi încă vie… Aici mi te gasesc dar numai te simt căci orbită am fost de culori şi cuvintele m-au surzit, când inima a dat greş i-am spus să nu-mi mai bată şi mută acum iţi spun cât te iubesc. Degeaba îmi raspunzi, degeaba îmi zâmbeşti, degeaba vrei sa-mi simţi inima. Îmi iei mîna şi ştiu. Mă aduci înapoi în lumea mea şi mă laşi aici singură. De ce nu m-ai vrut lângă tine dincolo de viaţă? Ce să fac aici fără tine? La ce bun atâtea culori în muzică dacă mâna ta e rece sub un pământ mai inapt decât sentimentele mele? Ai vrut să-mi traiesc viaţa? Atunci aştept aici să mor şi eu şi te voi căuta iar. Să nu-mi ceri atunci să te părăsesc. Nu o voi face. Între alegerea dintre bine şi rău e un câmp. Ne vedem acolo…dar să nu mă cerţi că nu-ţi zâmbesc…zâmbetul l-am pierdut căutându-te…

" Ridurile ar trebui pur si simplu sa arate numai unde au fost zambete... "
(M. T.)